Half Life 2

Gen: FPS
An lansare: 2004
Platforma: Playstation 3

Cu tspe ani in urma Valve a descatusat un monstru. Gatit undeva intr-un laborator secret, monstrul lor a venit si a luat piata pe nepregatite, impunand un nou sistem de story telling si de gameplay, lipsit de tipicile nivele ale shooterelor clasice de pana atunci. Iluzia realitatii a fost aproape perfecta in clasicul Half-Life, aducand dupa sine cateva dintre cele mai importante schimbari din industrie in ultimul deceniu.
In 2004, dupa indelungi asteptari si nenumarate amanari cand nemultumirile fanilor au trecut de la un murmur abia simtit la adevarate rascoale, dupa imposibil de multe greseli in procesul de creere si lansare…Half-Life 2 a ajuns pe PC-urile noaste, iar mai tarziu pe consolele noastre. Pentru mine a durat ceva vreme pana sa ajung sa-l joc, dar sunt acum gata sa-mi impartasesc impresiile asupra unuia dintre FPS-urile cele mai importante din ultimii ani si in acelasi timp, despre unul dintre cele mai rare tipuri de jocuri: continuari bune.

Reintrand in costumatia portocalie si lipsita de voce sau fata numita Gordon Freeman, jocul incepe cu o secventa introductiva destul de lunga dar interactiva. Dupa o introducere criptica realizata de catre unicul G-Man suntem lasati sa ne facem de cap si sa exploram gara postbelica din City 17, aparent o mica oprire in drumul nostru spre Nova Prospect. Dar suntem rapid luati in primire de o fata cunoscuta si trimisi spre o intalnire cu o fata savanta si mai cunoscuta…nici nu erau 100 ca el in primul Half-Life. Jocul face o treaba buna in a-ti inspira inca din primele momente un sentiment al urgentei, facandu-te sa treci peste momentele incipide ale jocului intr-un mod ce pare atat natural cat si foarte dinamic, fara a apela la multe trucuri inutile.
Dupa ce soseste in laboratorul bunului doctor pe care nu-l voi numi, povestea o ia la goana tragandu-ne dupa ea prin diverse locatii, jocul parca prea rar oprindu-se pentru a-si trage sufletul, si asta in general in compania altor rebeli. Locatiile prin care ne plimbam personajul tacut numara un oras aproape bantuit de “carcalaci”, sisteme de canalizare, un desert plin de lei de nisip foarte violenti, o inchisoare; pe jos sau plimbandu-ne la bordul unei barci sau a unei masinute incropite din diverse fiare vechi.
Tranzitia intre momente ale povestii se face aproape imperceptibil, cu putine lupte ce ar putea semnaliza un boss si in general lucrurile curg de la sine putere. Producatorii au reusit din nou sa recreeze sentimentul de imersiune in universul jocului, lasand povestea sa fie construita din bucati si piese, franturi de informatii vizibile in putine locuri, in discutii dintre rebeli sau mesajele propagandiste de pe uriasele ecrane plasate in puncte diverse ale orasului. Niciodata camera nu va sta ea fixata undeva, mereu avem libertatea de a privi si a ne plimba, de a o admira pe incantatoarea Alyx sau doar de a face un dezastru prin laborator cat timp alte personaje discuta soarta lumii undeva aproape.
Pentru intreaga libertate oferita si senzatia de imersiune in joc, povestea in sine nu straluceste. Cel putin nu in jocul de baza si nu doar din ceea ce aflam singuri fara comentariile producatorilor. Jocul se termina in coada de peste, lasand golurile sa fie umplute de episoadele viitoare (o cu totul alta poveste pentru alta data).

In ciuda firului narativ slabut jocul straluceste in continuare in lumina unui gameplay cum doar prea rar intalnim in shooterele moderne. Faptul ca povestea curge neincetat afecteaza mult cum se joaca HL 2, mai precis ceea ce suntem pusi sa facem. Jocul are doar doua scene intermediare: la inceput si la sfarsit, in rest totul se intampla live si in fata noastra…sau in spatele nostru daca suntem ocupati incercand sa ne cataram pe cate un computer de pe masa.
Secventele de impuscaturi de la inceput cand Freeman e incoltit, prost inarmat si fugarit, variaza mult pe masura ce jocul inainteaza. Arsenalul strans pe masura ce jocul continua include nu mai putin de 12 arme separate, de la clasica ranga pana la Gravity Gun, un punct central al jocului si una dintre cele mai interesante inovatii oferite de acesta. Dar voi reveni la el un pic mai tarziu.
Dupa cum am zis deja, Freeman trebuie sa strabata un lung drum care poate depasi cu mult 10 ore de gameplay si tot sa surprinda cu fiecare pas. Fiecare secventa a jocului cere o tactica diferita ceea ce personal mi s-a parut incredibil. Orasul bantuit de head crabs si zombie de diverse tipuri cere o atentie mare la mediul inconjurator si ce poate oferi, desertul cere atentie la fiecare pas, inchisoarea lasa sa se vada ce se intampla cand avantajul se schimba iar orasul are rebelii care vin odata cu noi in misiune. As putea scrie pagini intregi pentru a face dreptate sentimentului extraordinar care m-a curpins jucand acest joc, varietatii sale care m-a facut sa trec cu vederea liniaritatea obsedanta si designul de nivel prea…convenabil a unor zone. Gameplay-ul este fara dar si poate cea mai importanta si mai reusita componenta a jocului, unind intr-un singur pachet momente incredibil de variate cu niste puzzle-uri inteligente ce fac uz atat de multele arme ale jocului cat si de engine-ul fizic fantastic fata de care in unele momente n-am putut de cat sa exclam “Eu nu m-as fi gandit a asta”.
HL 2 sufera totusi de o dificultate foarte scazuta. Chiar si pe consola, cu handicapul unui gamepad jocul e deosebit de usor in mare parte a timpului, unitatile de regenerare a armurii si vietii fiind dese, munitia la fel, precum si cutiile cu provizii. Butoaiele cu explozibili sunt imposibil de multe si oarecum cretin plasate (adica, cine naiba pune butoaie explozibile la baza unui ponton si asa ca vai de el?) iar asta face ca multe ambuscade sa se termine inainte ca macar sa inceapa pentru inamici.
A nu se intelege totusi lipsa unui AI competent. Nu, inamicii stiu sa se ascunda, sa te inconjoare, sa-ti pregateasca ambuscade. Dar faptul ca adesea un unic om e mai bine inarmat decat ei si mult mai bine echipat face toata diferenta in materie de dificultate.

Sunt multe de zis despre HL 2 si probabil n-as reusi sa le implic pe toate intr-un singur articol. As mai putea scrie despre multe aspecte dar ma voi rezuma la cel mai important: Gravity Gun-ul. E in mod simplu zis o ustensila de ridicat si aruncat obiecte, letale sau mai putin iar impactul asupra gameplay-ului e masiv. In ciuda clasicelor rangi sau pumni sau cutite ce sunt mai mult decat familiare in FPS-urile tuturor timpurilor, acesta mi s-a parut cea mai distractiva adaugire pe care o poate primi un joc. Manipularea mediului inconjurator si folosirea a cam orice nu e prins de podea ca arma nu e ceva nou sau nemaivazut acum, in 2008, dar rar e facut intr-o maniera atat de distractiva precum aici. Nu suna a mult, stiu, dar puneti mana pe el si mai vorbim dupa aia. Plus, e arma suprema la un moment dat, dar nu va zic cand.

Grafic, jocul e incredibil de invechit in momentul de fata, chiar si pe PS 3. Efectul de apa e in continuare unul foarte reusit dar ma tem ca timpul nu a fost tocmai iertator in doar 4 ani de zile. Dar nu e un joc urat, nici pe departe, doar un pic sters si cu o texturare careia i-ar mai fi prins bine ceva bump mapping acum. Pe cat unele suprafete arata foarte colturos si neprietenesc, pe atat altele sunt cat se poate de credibile si de placute ochiului, surprinzator de altfel. Dar cred ca ajunge atat, HL 2 e un joc ce merita jucat pentru atmosfera, poveste, gameplay si un cast de personaje foarte atractiv.
Si as face o uriasa nedreptate acestui joc daca n-as vorbi de sunet. Am intalnit aici cele mai inspirate momente de muzica si de tacere care mi-au fost date sa le observ vreodata. Melodiile rare care apar se potrivesc perfect pe atmosfera intunecata a lui Half-Life 2, pe viitorul rezistentei lipsit de speranta si luptele aproape fara capat prin care trece eroul. Iar apoi vin momentele de tacere rupte de cate un zombie care apare de te miri unde, niciodata din senin totusi. E acea tacere completa, fara efecte sonore “de ambianta”, fara nimic, jocul doar tace si te lasa sa simti tensiunea ce pluteste intre pixeli. Respect Valve, stiti ce faceti aici.

Half-Life 2 este o recomandare pentru fanii shooterelor de pretutindeni si daca acum, la 4 ani de la lansarea lui inca nu l-ati jucat…faceti bine si puneti mana pe el, e important, impresionant si satisfacator din cat se poate de multe motive. Nu e un joc de o sedinta si nu e un joc pe care sa-l poti aprecia cu adevarat de la prima jucare.
Versiunea de PS 3 atat de hulita de unele site-uri este cat se poate de stabila, cu probleme minime de framerate si in general in momentul unui quicksave automat. Probleme ce mai apar la versiunea asta sunt de sunet care incepe sa paraie aproape random si nu e doar pentru HL 2 cat si pentru episoade si chiar Portal. Problema pare sa dispara la prima zona de tranzitie dar n-a fost rectificata nici macar cu patch-ul masiv de 128 de mb pe care l-a lansat EA de curand.

Grafica: 8 – invechita si stearsa pe alocuri, dar foarte eficienta pentru ceea ce trebuie sa faca, puternic atmosferica adesea
Sunet: 9 – Glitch-urile de sunet a versiunii de PS 3 sunt de vina pentru punctul in minus…altfel coloana sonora e incredibila din toate punctele de vedere
Poveste: 8 – Povestea initiala subtire e ridicata mult de personaje si dialog si de maniera unica in care este prezentata
Gameplay: 9 – facilitatea jocului este probabil singura sa problema adevarata, altfel schimburile de focuri sunt foarte placute si adesea unice, doua neparand sa semene intre ele, oricare ar fi inamicii aruncati in calea noastra.
Impresie generala: 10 – un shooter foarte bun si complet care dovedeste ca gamingul inca are multe de oferit atunci cand oameni talentati se ofera sa-si puna mintea la contributie.

Nota generala: 8.8